Descrie ce faci în maximum trei propoziții, nu titlul tău oficial, ci impactul real pe care îl ai în viața oamenilor cu care lucrezi.

Iau procese care înghit oameni întregi (facturare, suport, programări, conținut) și le transform în fluxuri pe care le poate porni și cineva care n-a scris o linie de cod în viața lui. Nu vând tehnologie, vând orele pe care oamenii le pierdeau pe muncă pe care n-ar fi trebuit s-o facă niciodată. Un client mi-a scris odată trei cuvinte: „a ieșit mult peste așteptări”. M-au marcat nu pentru laudă, ci pentru ce ascund. „Peste așteptări” înseamnă că omul venise deja cu așteptări mici, învățat că lucrurile nu prea ies cum trebuie. Asta fac eu, de fapt: nu vând perfecțiune, întrec o așteptare pe care viața a tot coborât-o.

Ce ar surprinde pe majoritatea oamenilor dacă ar afla despre tine?

Mă pricep mai bine la calculatoare decât la oameni. Am crescut într-o familie în care n-am prea avut pe cine să mă bazez, și am învățat devreme că o mașină nu te trădează. Dar viața m-a scos din spatele ecranului în cele mai neașteptate feluri: am alergat un maraton întreg cu genunchii care-mi cereau operație, am mers peste 800 de km pe jos pe Camino (din Saint-Jean-Pied-de-Port până la Cape Finisterre, Oceanul Atlantic) și am stat o lună în jungla amazoniană, cu indigeni din clanurile Varinawa („poporul soarelui”) și Huni Kuin („oamenii adevărați”). După Amazon am luat sunetele din ceremonii, vocea șamanului, icaros-urile, și le-am țesut într-o melodie. Când corpul meu nu mai știe să-și amintească pacea de acolo, cântecul își amintește pentru mine. Omul cu automatizările a învățat tot ce are mai bun departe de orice calculator.

A existat un moment specific, o zi, o conversație, un număr din cont, când ai știut că nu mai poți face altceva. Ce s-a întâmplat?

După ce mi-am dat demisia, am crezut că pot schimba lumea cu un ONG pentru activități educative și dezvoltare personală. Am construit unul dintre cele mai mari grupuri din România pe Facebook, în jurul învățăturilor lui Tony Robbins. Mă pricepeam să țin sesiuni de coaching, să adun oameni în jurul unei idei. Dar nu știam nimic despre afaceri și nu reușeam să fac un ban din nimic din toate astea. M-am înșelat complet.

Atunci am înțeles ironia: omul care se înțelege mai bine cu mașinile decât cu oamenii încerca să-și câștige existența lucrând cu oamenii, nu cu mașinile. Ce știam eu cel mai bine, IT, algoritmi, optimizare, era exact ce lăsasem deoparte. Salvarea n-a fost să devin altcineva, ci să-mi transform înapoi pasiunea în meserie. Să fac ce știu eu cel mai bine, și restul să-l dau mașinilor.

Scriind aici, mi-am dat seama cât de obișnuit sunt, aproape banal, cu prea puține talente. Însă, cu consecvență, curiozitate activă și uneltele potrivite, pot ține pasul cu mulți sau chiar pot inspira mulți oameni. Poate asta este talentul meu, rămâne să aflu. Iar atunci când nu am avut uneltele potrivite, mi le-am creat.

Descrie un moment concret în care ai ales să continui, deși totul în jurul tău îți spunea să te oprești sau să aștepți. Ce s-a întâmplat după?

Prin 2015 am aflat că genunchii mei sunt distruși și că trebuie operație. N-am acceptat. În loc de masa de operație, în 2016 m-am apucat de antrenament, din februarie până în septembrie. Am alergat peste 400 de km în pregătire, două semimaratoane pe drum, și apoi maratonul întreg de 42 de km, pe aceiași genunchi despre care medicii spuneau că nu mă mai țin. L-am terminat. Medalia i-am dat-o băiatului meu. Mi-a spus: „nu e a mea, e a ta.” I-am zis s-o păstreze până o are pe a lui.

Ce anume te-a costat cel mai mult să spui sau să faci public? Și, privind în urmă, a meritat?

Demisia din SRI m-a costat totul: respectul familiei, liniștea mea, legăturile cu prietenii și cu lumea pe care o cunoșteam. Cei din jur ori se fereau de mine, ori mă credeau nebun.

Privind în urmă, nu regret că am plecat. Regret cum am plecat. Pe ascuns, fără să spun nimănui din familie, pentru că undeva, adânc, nu credeam că mă vor susține. Iar asta nu ține de ei, ține de mine: am crescut neîncrezându-mă în oameni, și frica aceea m-a făcut să iau singur cea mai mare decizie a vieții mele, în loc s-o împart.

A meritat? Da. Astăzi fac exact ce-mi place cel mai mult și îmi urmez pasiunea. Am învățat, târziu, că să mergi singur fără garanții e curaj, dar să-i lași și pe ceilalți să meargă cu tine e o altă formă de curaj, una pe care încă o exersez.

Care este cel mai prost sfat pe care îl auzi în mod repetat în domeniul tău?

„Automatizează tot. Pune AI peste tot.” Vine des și sună bine. Dar e fix invers: dacă automatizezi un proces prost, obții un proces prost mai rapid. E ca și cum ai pune un motor de Ferrari într-o căruță cu roata pătrată. Tot pătrată rămâne, doar faci mai mult zgomot. Mai întâi repari roata. AI-ul vine după, dacă mai e nevoie de el. Eu nu caut unde pot băga AI, caut cei 3 pași pe care nu mai trebuie să-i facă niciodată un om, restul îl las în pace. Automatizări care aduc rezultate, nu tool-uri de dragul tehnologiei. Prefer o automatizare plictisitoare care funcționează unei demonstrații spectaculoase care pică a doua zi.

Când simți că ești blocat și nu poți înainta, care este primul lucru concret pe care îl faci în primele zece minute?

Îmi pun căștile, ascult muzică și mă plimb pe-afară. Mă așez apoi pe o bancă (sau undeva) și privesc în jurul meu. Nu caut ceva anume, ci doar mă uit curios la ce este în jurul meu.

Pe bancă încetez să împing. La birou, cât forțez, mintea se învârte în același cerc. Plimbarea nu mă scoate din problemă, îmi schimbă unghiul spre ea: nu mai caut soluția, o las să vină. Și vine aproape mereu dintr-o parte, nu din față. Rar ca răspuns întreg. De obicei ca primul pas mic, cât să mă pot ridica de pe bancă și să încep. Restul se așează pe drumul înapoi spre birou.

Efectul care contează nu e că găsesc soluția acolo. E că plec fără ea și mă întorc cu un capăt de care să trag. Un capăt e destul.

Un exemplu: acum vreo doi ani lucram la o automatizare pentru un magazin online care lega o comandă de trei lucruri deodată, un mesaj pe WhatsApp către client, factura în SmartBill și tichetul de curierat. Din când în când, un client primea două mesaje și două facturi pentru aceeași comandă. Am stat vreo șase ore în cod, convins că greșeala e în logica mea. Nu era.

Am închis laptopul, mi-am pus căștile și m-am plimbat. M-am așezat pe o bancă lângă o terasă și mă uitam la un chelner care lua comenzi. Fiecare masă, o singură dată. Și mi-a venit, dintr-o parte, cum vine mereu la mine: problema nu era ce făceam eu cu comanda, ci că platforma îmi trimitea același eveniment de două ori când nu primea confirmarea destul de repede. Fluxul rula de două ori pentru că eu îl tratam ca și cum ar veni o singură dată.

M-am întors la birou și în vreo douăzeci de minute era rezolvat: un semn unic pe fiecare comandă, ca să fie procesată o singură dată, indiferent de câte ori vine. Șase ore la birou nu mi-au dat răspunsul. Zece minute pe o bancă, uitându-mă la un chelner, mi l-au dat.

Dacă cineva are 50 de lei și o zi liberă și vrea să iasă dintr-un blocaj sau să facă un pas înainte, ce i-ai recomanda concret?

Nu cheltui cei 50 de lei. Deschide-ți un cont gratuit de Claude sau Gemini și automatizează un singur lucru pe care îl faci manual în fiecare zi: o notificare, o factură, un raport. La sfârșitul zilei ai în mână ceva care lucrează pentru tine non-stop. Asta îți schimbă felul în care privești munca mai mult decât orice carte. Dacă tot nu reușești, intră pe Udemy, cumpără de acolo un curs la reducere, și vei face până la urmă acea automatizare.

Care este o carte, un concept sau o idee care ți-a schimbat fundamental modul în care lucrezi, creezi sau iei decizii? De ce aceea și nu alta?

Două cărți, în două momente diferite, și mi-au dat exact lucruri opuse.

„Putere nemărginită” a lui Tony Robbins m-a învățat să acționez. Ideea care mi-a rămas: poți învăța aproape orice modelând pe cei care o fac deja. Nu-ți trebuie talent, îți trebuie să copiezi corect procesul. E fix ce fac azi cu automatizările: iau un proces care merge la altcineva și-l reconstruiesc, pas cu pas.

„40 de zile” a lui Chris Simion m-a învățat opusul: să mă opresc și să fiu sincer cu mine. E un roman scris ca un schimb de scrisori, despre regăsirea de sine în patruzeci de zile. Dacă faci drumul cinstit, nu ai cum să nu primești un răspuns adevărat. Mi-a arătat că poți construi orice în afară, dar dacă te minți pe tine, totul stă pe nisip.

De ce astea două și nu altele? Pentru că împreună acoperă tot ce contează: să știi ce ai de făcut. Și să știi cine ești când o faci.

Ce ai în telefonul tău, o aplicație, o notiță, un reminder, pe care l-ai recomanda oricui vrea să creeze mai constant și cu mai puțină rezistență interioară?

În telefon am o notiță cu trei întrebări la care îmi răspund în fiecare seară, înainte să adorm:

De câte ori am greșit azi? (greșeli din care am de învățat). Dacă au fost mai puține de trei, îmi promit ca mâine să învăț mai mult.

De câte ori m-am enervat? Dar de câte ori am zâmbit? Al doilea număr trebuie să fie mai mare decât primul, iar primul să tindă spre zero.

Cui îi sunt recunoscător?

Par banale. Dar, de exemplu, prima e cea care schimbă totul: cei mai mulți se culcă numărând ce-au făcut bine. Eu mă culc numărând ce-am greșit, pentru că acolo e creșterea. O zi fără greșeli nu e o zi reușită, e o zi în care n-am încercat destul.

Dacă ar fi să recomanzi un singur creator, autor, gânditor sau mentor pe care îl urmărești activ în acest moment, cine ar fi și ce anume îți oferă?

Nu mai am de mult obiceiul de a urmări pe cineva anume fiindcă „te învață X”. Las să-mi vină în feed ce vine și învăț din tot, ce să fac și, la fel de mult, ce să nu fac, fără părtinire. Sunt deschis și curios.

Ce am, în schimb, e un filtru pentru ce las să ajungă la mine: refuz gândirea pesimistă, limitată, pe cei care îți explică de ce nu se poate. Nu-mi aleg un mentor, îmi aleg ce țin departe de mine.

Dar dacă e cineva care a schimbat felul în care lucrez, acela e Tony Robbins. Nu pentru că îl urmăresc, ci pentru că a intrat demult în felul în care fac lucrurile și e acolo și când nu mă gândesc la el. De la el am luat modelarea, despre care am scris și mai devreme. Aici mă interesează însă unde se vede, nu ce spune cartea. Și se vede în trei feluri, în fiecare zi.

Primul: înclin spre acțiune, nu spre analiză. Când nu știu ceva, mai degrabă îl încerc decât să citesc despre cum s-ar face. Aproape tot ce știu azi am învățat apucându-mă, nu pregătindu-mă.

Al doilea: în fiecare seară îmi pun trei întrebări înainte de culcare, iar la prima vreau cel puțin trei greșeli din ziua aceea. Sub trei înseamnă că n-am ieșit din ce știam deja. E un obicei de reflecție luat din zona lui: te uiți la zi cu întrebări, nu cu vinovăție.

Al treilea, și aici e partea mai puțin comodă: l-am dus și prea departe. Am construit una dintre cele mai mari comunități din România în jurul învățăturilor lui, plus un ONG de dezvoltare personală. A picat comercial, nu știam să fac bani din asta. Dar până și eșecul ăla m-a învățat ceva tot de la el: întoarce-te la ce știi să faci cel mai bine. Eu m-am întors la cod, și de acolo a ieșit tot ce a urmat.

Ce îmi dă, la capăt, nu e o filosofie de pus pe perete. E o înclinație: când mă blochez, mișc ceva, nu aștept să mă lămuresc.

Care a fost cea mai grea decizie pe care ai luat-o în ultimii trei ani și cum ai luat-o?

Cea mai grea decizie a fost în 2023. Înainte să plec pe Camino, am renunțat la toate contractele de pe RoboMarketing, prima mea companie, pornită în 2019, și am închis toate abonamentele de pe WAMM, aplicația mea de automatizare a mesajelor pe WhatsApp. Mi-am golit agenda cu mâna mea. Nu pentru că mergea prost, ci pentru că mergea pe condiții pe care nu le mai voiam: clienți greșiți, termeni greșiți, o muncă în care nu mă mai regăseam. Aveam nevoie de un restart curat, pe condiții corecte și cu oamenii pe care chiar mi-i doream alături. Așa că am tăiat tot și am plecat 800 de km pe jos, fără să știu ce mă așteaptă la întoarcere.

Care este cel mai contraintuitiv lucru pe care l-ai învățat despre curaj?

Curajul nu se dezvăluie într-un moment anume. Toți cred că e clipa în care te hotărăști: demisia, înscrierea la maraton, primul pas pe munții Pirinei sau către junglă. Aceea ține câteva secunde și e ușoară, te împinge adrenalina. Greu e ce vine după: să te trezești luni dimineața, fără nicio garanție, și să faci munca plictisitoare care n-are nimic eroic în ea, încă un kilometru de antrenament, încă un contract, încă o dimineață. Curajul adevărat e plictisitor și zilnic, nu spectaculos.

Pe 3 septembrie 2025 mă întorsesem de o săptămână din Amazon, unde simțisem o pace cum nu mai avusesem niciodată. Stăteam în trafic pe Calea Victoriei, cu claxoane și căldură înăbușitoare, iar un șofer din față îmi arăta degetul. Și mi-a venit să plâng. Nu de furie, de durere. Fiindcă știam că fusesem altfel și mă întorsesem exact la omul care se enervează din nimic. Aia a fost ziua în care am înțeles că nicio experiență nu te schimbă, dacă nu faci tu munca în fiecare dimineață.

Pentru tine, ce înseamnă concret să mergi înainte fără garanții? Nu ca principiu, ci ca acțiune. Ce faci tu diferit față de cineva care așteaptă?

Înseamnă să livrezi înainte să fii sigur că merge. La fel pun și o automatizare în producție: o pornesc imperfect și-o repar din mers, nu aștept să fie perfectă pe hârtie. De fiecare dată am făcut primul pas concret, un cont deschis, o linie de cod, o conversație, înainte să am dovada că o să iasă. Cine așteaptă garanția, așteaptă la nesfârșit. Eu construiesc întâi, dovada vine după.

Această carte ajunge în mâinile cuiva care are ceva important de spus sau de făcut, dar tot găsește motive să amâne. Ce permisiune vrei să îi dai?

Nu ai nevoie de permisiunea nimănui și nici de certitudinea că iese. Ai nevoie doar de primul pas, azi, cât e încă imperfect. Restul se construiește din mers. Niciun sistem care merge azi n-a pornit perfect, ci a pornit cu o linie de cod care abia funcționa. Orice stejar a fost întâi o ghindă.